Hermeneutica în contextul cercetării epistemologice din sfera disciplinelor umanistice

Deși, atunci când vorbesc despre hermeneutică, unii autori o numesc știinţa interpretării, iar alţii preferă să-i spună arta interpretării, autorul studiului consideră că hermeneutica este mai curând o tehnică sau, mai bine zis, o metodă de cercetare. Iată de ce, el a găsit necesar să consacre acest studiu metodei hermeneutice în contextul metodologiei de cercetare din ştiinţele umanistice, în general, şi din cel al ştiinţei literaturii, în special. De altfel, așa a şi apărut hermeneutica: drept o activitate al cărei obiect consta în descifrarea scrierilor autorior greci și latini. Asta ar fi, cum vom vedea,ceea ce s-a numit hermeneutica clasică. Ulterior, după apariţia creștinismului, metoda prin care teologii se străduiau să pătrundă sensul adevărat al Scripturii se va numi hermeneutica sacră. Împreună, cele două tipuri mai sus menţionate alcătuiesc ceea ce se cheamă hermeneutica tradiţională. Începând din secolul XVIII, hermeneutica devine tot mai amplă, diversificându-se în funcţie de noile discipline care apar sau se dezvoltă în epocă, având tendinţa de a da un sens comprehensibil tuturor scrierilor greu de înţeles, nu doar din domeniul teologiei, ci și din cel al filosofiei, literaturii, jurisprudenţei, semioticii ş.a. Apar, așadar, hermeneuticele aplicative, specializate pe mai toate disciplinele umanistice și alcătuind ceea ce s-a numit hermeneutica modernă. Iată de ce, autorul și-a propus, în eseul de faţă, să formuleze câteva sumare consideraţii referitoare la locul pe care-l ocupă hermeneutica în contextul cercetării epistemologice din sfera disciplinelor umanistice, în general, și a literaturii, în special. El s-a referit, mai întâi, la conceptul de metodologie a cercetării, efectuând și o succintă trecere în revistă a principalelor metode de cercetare specifice disciplinelor umanistice, cum ar fi documentarea teoretică, euristica, analiza, sinteza și – nu în ultimul rând – hermeneutica.